Ce Românie îi voi arăta copilului meu?

Am tot evitat să scriu despre asta, dar săptămâna trecută a avut loc cel de-al treilea incendiu la un spital COVID. Toată lumea vorbea că de ce nu s-au luat măsurile necesare ca să se evite o astfel de tragedie după incendiul de la Piatra Neamț. Toți aveau păreri generale, dar în țara aia nimeni nu își asumă responsabilitatea pentru nimic. Și nu mă refer doar la politicieni, toți, de la copii la adulți, nu am văzut pe nimeni vreodată cât am trăit acolo să spună că el este vinovat pentru vreo greșeală. Chiar și eu, mi-am dat seama că îmi este foarte greu să îmi asum propriul eșec, mereu este o voce interioară în mine care găsește un alt vinovat din afară. Este un exercițiu foarte greu să spun că din vina mea s-a întâmplat așa. Și uite de-asta mereu așteptăm să vină alții să facă pentru noi, spitale, drumuri, canalizări, școli, parcuri, piste de biciclete, cred că chiar și vaccinuri.

Nu am uitat nici până acum imaginile de la niște inundații de acum foarte mulți ani, când într-un sat localnicii stăteau și se uitau la pompieri și la militari, cum cărau sacii de nisip ca să mai oprească năvălirea apelor. Iar ei stăteau frumos pe margini, mai trebuia să aducă cineva un pachet de cărți și niște rachiu ca să fie tabloul românesc complet.

Când a fost nenorocirea de la Colectiv, am crezut sincer și cu naivitate că se va schimba în sfârșit modul de lucru în România, că moartea acelor copii va fi ciocanul care va sparge inimile împietrite, mai ales ale celor care se află în funcții cu răspundere, că s-a terminat cu treaba făcută din pix și pe șpagă, după ce au văzut că există consecințe grave și reale ale nepăsării lor. Oameni tineri, care aveau toată viața înainte au murit sau au rămas invalizi pe viață din cauza lor. Au fost proteste în toată țara, se simțea că românii se trezesc din amorțeală, dar cum a venit vântul schimbării, așa s-a și dus. Am fost și noi la protestele pentru tragedia de la Colectiv, ne-am adunat în fața Operei Naționale din Timișoara și s-a făcut un marș prin centrul Timișoarei, dar am plecat de la protest când oamenii s-au oprit în fața catedralei și au început să strige „Vrem spitale, nu catedrale!” – de parcă de-aia s-au dat cu ochii închiși avizele de funcționare pentru clubul Colectiv, sau spitalele nu erau dotate corespunzător pentru arși, că se construia Catedrala Neamului. Dacă îmi aduc bine aminte, după ce am plecat de la protest, am fost la niște prieteni acasă și ei au fost primii care au aflat că în câteva luni o să plecăm din țară și nu o să ne mai uităm înapoi. Sincer, nu sunt obtuză, mi se pare și mie că sunt prea multe biserici la toate colțurile, că fiecare preot paroh a făcut din ridicarea propriei biserici o ambiție personală și că de multe ori cu banii care se adună pentru ridicarea unei biserici s-ar ajuta mai bine comunitatea. Acum câțiva ani am fost în Zimnicea, care este un oraș mort, dar avea o biserică nouă cu niște coloane mari la intrare de parcă intrai în Panteon. Oamenii de acolo, din sărăcia lor, au dat bani ca să facă părintele o biserică nouă, nu zic mai multe, dar era ca nuca în perete clădirea aceea nouă în sărăcia de pe străzile din Zimnicea. Și așa sunt multe în România. Dar să dai vina pe Biserică pentru că nu s-au construit spitale e o prostie mare. Ce ziceam la început, nimeni nu își asumă vina în țara aia pentru nimic, e mai ușor să dai vina pe ceva abstract, biserică, divinitate, decât pe niște oameni cu nume și prenume care nu și-au făcut treaba pentru care erau plătiți din bani publici ca să o facă. Până astăzi, nu cred că a făcut cineva închisoare pentru că au omorât atâția oameni în chinuri groaznice. Nici măcar nu cred că le mai e frică de o posibilă condamnare.

Când lucram în România, de multe ori aveam cu colegii gluma asta când făceam ceva, că ne iasă „Ca-n Germania!” Pe vremea aia nici nu mă gândeam că o să plec vreodată din țară, cu atât mai puțin că o să locuiesc chiar în Germania. De ce am plecat? În primul rând pentru că ăsta a fost planul soțului meu, încă de dinainte să mă cunoască, iar pentru mine au fost decisive două lucruri: am văzut cum arătau maternitățile de stat din Timișoara, Bega și Odobescu și m-am îngrozit că acolo voi naște, dacă nu voi avea minim 2000 de euro ca să nasc la privat plus costul pentru toate controalele medicale pe care trebuie să le faci în timpul sarcinii, și al doilea a fost că în străinătate vor avea acces la o educație mai bună copiii mei – acum a devenit doar copilul meu pentru că nu am nervi să o mai iau de la capăt cu altul. Astea două, plus avântul soțului meu, mi-au fost de ajuns ca să îmi schimb viața 180 de grade. Nu îmi este ușor aici, îmi vine uneori să mă întorc pentru că noi am avut o viață bună în Timișoara și nu aveam altceva de făcut decât să facem ce făceau cei din jurul nostru de vârsta noastră și ne-ar fi fost bine, după standardul românesc.

Mă uit din când în când la știrile românești, pentru că nu poți să te rupi de tot, orice ai zice, și văd doar haos. Cum e în Germania, dacă tot ne-am pus președinte cu origini nemțești în fruntea țării? Aici oamenii pun mâna și fac. Aici, orașele mici nu depind de vreun oraș mare ca să găsească oamenii un loc de muncă, fiecare oraș are propriul lui parc industrial. Oamenii care au găsit succesul se întorc în comunitățile lor și dau ceva înapoi. Anul trecut am citit în ziar că a murit un om care a făcut o școală, grădinița la care merge copilul meu este înființată de o doamnă care dorește să transmită mai departe principiile creștine noilor generații. Și nu este o grădiniță privată. Are finanțare 80% din partea statului și restul de 20% trebuie să le găsească prin eforturi proprii (aici toate grădinițele să plătesc pentru că nu este obligatoriu să meargă la grădiniță copiii) și noi plătim pe lună 20 de euro, este puțin chiar și pentru salariile din România. Și culmea, majoritatea grădinițelor, cel puțin din orașul nostru sunt creștine. Cine ar fi crezut? Toți ne spun că vesticii și-au pierdut credința și valorile creștine. În Timișoara dacă aș fi vrut să îmi dau copilul la o grădiniță creștină, cred că este una singură care aparține de Mitropolie și e privată, bineînțeles. Aici am avut pe alese. Și avem și spital foarte bine pus la punct, deci nu se pune problema că dacă ești credincios nu merge societatea înainte. Cum am spus, nemții pun mâna și fac. Mereu îi văd în fața caselor cum scot smocurile de iarbă dintre borduri și trotuar și nu le cere nimeni să facă asta. Cartierul în care stăm, este cred printre cele mai mizerabile pentru că locuim aici foarte mulți din fostul bloc sovietic și avem aceleași apucături, să aruncăm gunoaiele peste tot. Doar vecinii mei nemți fac curățenie unde este locul amenajat pentru tomberoanele de gunoi. Când mai pun la coșul de gunoi de la locul de joacă câte o pungă de chipsuri, mă simt cumva incomfortabil că sunt singura care o fac și să nu fiu luată de fraieră, este un conflict între „educația” românească în care să nu fii tu mai prost decât vecinul și cea nemțească unde nu râde nimeni de tine că aduni o mizerie de pe jos doar pentru că nu e locul ei acolo. Când vine primăvara, toate magazinele se aprovizionează cu pământ de flori și când vine toamna, toate magazinele se aprovizionează cu hrănitoare și semințe pentru păsări ca să le ajute să nu moară de foame peste iarnă. Poți să întâlnești pe cineva care are o funcție, dar nu știe care este capitala Rusiei de exemplu. Ce ar face un român? Ar râde de el că nu are cultură generală. Dar asta nu însemană că omul acela nu este un profesionist pe postul lui. Aici oamenii nu știu să le facă pe toate și nimic bine, chiar foarte des întâlnești oameni care ți se par limitați, că nu vor să știe mai mult, dar în timp mi-am dat seama că aceasta este atitudinea cu care se ajunge la perfecțiunea nemțească, știi un lucru și îl faci cât poți tu de bine. La nemți le este foarte ușor să spună că nu se poate, iar nouă românilor, cărora mereu ne place să găsim soluții infinite la orice, foarte ușor ajungem să spunem că suntem mai deștepți și că nemții sunt de fapt niște proști care s-au civilizat cu forța pentru că amenzile sunt mari la ei. Dacă am fi așa deștepți, România nu ar fi în starea în care se află acum.

Văd că nici corona nu ne convinge că nu suntem noi cei mai deștepți de pe planetă, ba din contră chiar credem că noi știm mai bine, de-aia nu ne vaccinăm. Când văd că în loc să înceapă să revină lucrurile la normal, în România cresc cazurile cu recorduri noi în fiecare zi, mă întreb ce va rămâne din țara aia când ne vom duce din nou acolo. Și românii care trăiesc aici iubesc foarte mult teoriile conspiraționiste și fake news-ul, poți să scoți românul din România, dar nu și România din român. Noi ne-am vaccinat imediat ce s-a dat drumul la vaccinare pentru toată lumea. Rudele din România s-au vaccinat toate înaintea noastră, de la cei mai bătrâni la cei mai tineri și nu a pățit nimeni nimic. Doar efectele cunoscute, durere de braț și frisoane. De ce m-am vaccinat? Pentru că a fost o perioadă foarte dureroasă când totul a fost închis, puteai doar să mergi să îți iei de mâncare, atâția oameni activi dintr-odată au fost obligați să stea acasă și să nu fcă nimic. Să fim serioși ce faci toată ziua în apartamentul tău în lockdown? Creierul are nevoie să lucreze, nu să lâncezească în fața televizorului. M-am vaccinat și pentru că eu încă mai cred în umanitate, chiar nu cred că niște oameni malefici care au lucrat zi și noapte ca să găsească un vaccin pentru boala asta, au avut ca scop decimarea populației globale. Totuși, am ținut neapărat să mă vaccinez cu Pfizer, pentru că acela a fost primul vaccin și am avut convingerea că oamenii de știință și-au pus la bătaie toate cunoștințele în realizarea lui. Cred că celelalte vaccinuri care au apărut imediat după au fost făcute și ca să nu piardă cursa cu Pfizer. Mi-a fost frică bineînțeles, pentru că e o situație complet nouă pentru generația mea, dar așa cum am văzut la alții că își pun credința în Dumnezeu dacă se îmbolnăvesc sau nu de covid și nu se vaccinează, tot așa mi-am pus și eu credința în Dumnezeu că dacă greșesc vaccinându-mă, Dumnezeu poate să facă apă chioară din vaccin și să nu mi se întâmple nimic. Eu pot să accept că nu știu dacă fac bine sau greșesc, dar cred că o alegere trebuie să fac și am ales să fac parte din turmă, așa cum spun conspiraționiștii.

Câte nenorociri vor mai fi până România va fi reclădită, nu știu. Poate trebuie să se facă totul una cu pământul ca să ne facem și noi în sfârșit o țară ca afară.

Las mai jos un text al lui Mircea Cărtărescu preluat de aici, pe care l-am citit astăzi.

„N-am crezut niciodata in specificul national, in “sentimentul romanesc al fiintei”, in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.

Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva “la mijloc de rau si bun”, cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte…

Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta “romanismului” in acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.

Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.

Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.

Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: “We agree to disagree” (“am cazut de acord ca nu suntem de acord”). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.

O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.

Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti “in perioada” de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.

Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.

Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: