„The Alice Network” („Rețeaua Alice”) de Kate Quinn, sau cartea pe care nu am putut să o mai las din mână

Deși aveam altă carte pe locul 2 de citit anul acesta dupa „Happiness” de Aminatta Forna, m-am hotărît să cumpăr „The Alice Network” când mă pregăteam pentru vacanță și mi-a apărut în wishlist-ul meu de pe Amazon că mai este doar o carte pe stoc, așa că nu am mai stat pe gânduri și am apăsta butonul „Buy Now”.

Am aflat foarte întâmplător de cartea aceasta, pe vremea când smart TV-ul meu încă era smart și se conecta bine la Internet, într-o dimineață am prins pe Digi24 emisiunea editurii Litera „O carte pe zi” și în ziua aceea prezentau „Rețeaua Alice” de Kate Quinn. Mi-a plăcut foarte mult subiectul, despre femeile spioane din Primul Război Mondial și imediat am căutat-o să văd dacă o găsesc aici în engleză pe Amazon, am găsit-o și am salvat-o acolo până îi va veni rândul.

Când mă pregăteam de plecat la mare am avut o viziune cu mine stând pe plajă singură, liniștită, bronzată, fericită și citind. Mi-am dorit foarte, foarte mult ca visul să devină realitate, așa că mi-am „trainuit” soțul ca să știe că la mare amiaza va fi a mea și el va dormi cu cel mic cât eu voi evada măcar o oră pe plajă ca să citesc. Aveam mare nevoie de acel „me time” și am avut dreptate, soarele din mine cu care m-am încărcat la mare încă nu a apus, în săptămâna aceea m-am încărcat cu foarte multă poftă de viață și energie. Mereu mi-a plăcut cuvântul solar, ca să îl folosesc și aici cred că pot să spun că m-am întors din vacanță o persoană solară. Nu am citit toată cartea la mare, dar m-am uimit pe mine când am văzut cât de repede citesc și nu verific tot la 2 pagini cât mai am din capitolul respectiv. În ziua când a venit Amazonul cu cartea aceasta, recunosc că m-au intimidat cele peste 500 de pagini cu tot cu explicațiile autoarei și sursele ei de inspirație, dar a fost cartea pe care am citit-o cel mai repede în ultimii ani.

Ok. Ar fi timpul să spun ceva și despre carte.

Protagonista este o americancă studentă, care vine în Europa să își caute verișoara dispărută în al Doilea Război Mondial. Eu m-am identificat foarte mult cu ea, deși nu am abandonat niciodată de tot controlul asupra vieții mele cum a făcut-o ea la un moment dat, ceea ce a costat-o scump, a rămas însărcinată – o fată dintr-o familie bună care avea deja toată viața planificată de părinții ei nu rămâne însărcinată în anii `40 fără a avea măcar perspectiva unei căsătorii. Deci, Charlie protagonista, o convinge pe Eve, o spioană din Primul Război Mondial să o ajute în căutarea verișoarei sale pierdute, iar prin intermediul acestei călătorii Eve se hotărăște să își caute și ea dreptatea înfruntându-și cel mai temut inamic, lucru pe care ar fi trebuit să îl facă în urmă cu peste 30 de ani. Mă opresc aici cu subiectul romanului. Cartea este delicios scrisă. Fiecare capitol este scris din perspectiva lui Charlie sau al lui Eve, în fiecare capitol ești purtat fie în lumea fascinantă a femeilor spioane din Primul Război Mondial, fie în 1947 în vremea lui Charlie și descoperi cu ea cum arată lumea după cele două Razboaie Mondiale. Mi-a plăcut foarte mult paralela pe care o face autoarea între cele două lumi. Deși evenimentele se întâmplă la mai bine de 30 de ani diferență, cele două femei, Eve și Charlie trec prin momente de viață asemănătoare, iar suspansul este și mai intens pentru că mereu jonglezi de la un capitol la altul, când cu Eve, când cu Charlie, făcând mult mai intensă experiența lecturii.

Mi-a mai plăcut foarte mult acuratețea istorică a evenimentelor din carte, personajele și evenimentele reale sunt foarte frumos, respectuos aș putea spune, îmbinate cu ficțiunea romanului. Dintre toate poveștile adevărate pe care le-a evocat autoarea, mi-a rămas masacrul de la Oradour-sur-Glane. Într-o singură noapte a fost șters de pe fața pământului un sătuc din Franța de către naziști. Femeile și copiii au fost înghesuiți în biserica satului care a fost incendiată, iar bărbații au fost adunați în grajduri, împușcați și incendiați. Au fost foarte puțini supraviețuitori, majoritatea cei care au fost plecați cu treburi afară din sat în seara aceea. În Franța încă se mai păstrează ruinele orașului pustiu ca amintire a evenimentelor de acolo. Ce pot să spun? Asemenea povești lasă un vid în tine. Am avut ocazia să vizitez lagărul de concentrare de la Dachau, toată suferința și moartea care au acoperit acel loc la un moment dat au lăsat în urmă o tăcere apăsătoare și dureroasă.

Am descoperit foarte multe lucruri noi în această carte pe care nu le știam, mai ales despre femeile spioane din Primul război Mondial și apeciez foarte mult că autoarea nu a înflorit evenimetele reale și nu le-a romantizat. Realitatea este dură, cele Două Războaie Mondiale au fost o greșeală a umanității care sper să nu se mai repete niciodată.

Chiar dacă prima carte din acest an m-a dezamăgit foarte mult și am crezut că literatura modernă este la fel de superficială ca generația Z, cartea aceasta mi-a demonstrat că mai avem speranța de a citi literatură de calitate scrisă de autorii noștri contemporani.

Pe curând!

—————————————————————————————————————–

O să fac în continuare o mare paranteză care nu mai are legătură cu cartea dar care m-a aprins foarte tare dacă mă gândesc la viața descrisă în carte, așa că dacă nu vrei să citești mai departe să știi că aici s-a terminat recenzia mea despre „The Alice Network”.

Am citit recent o postare pe Instagram în care o tanti se plângea că nu mai poate, a obosit pshic pentru că i se cere la granița română și la cea germană test anti-covid sau vaccin și că ea vrea să circule din nou liber ca înainte. Că nu vrea să se vaccineze o înțeleg, are ea motivele ei, dar să îi fie greu să se testeze nu înțeleg. Eu m-am testat de câteva ori anul ăsta pentru că așa a trebuit, o dată a fost ca să mergem la Zoo, dar nu mi-a violat nimeni orificiile nazale și nu m-am simțit umilită sau obosită că trebuie să mă conformez. Am avut un moment în care mi s-a părut prea de tot să ceară testul, când am mers la un magazin să mă uit de ceva decorațiune pentru casă și se cerea test la intrarea în magazin, și nu m-am mai dus, acum pot să spun că mi-a prins bine că nu am mai cheltuit banii. Dar a trecut și faza aceea. Dar partea cu vreau să circul liber ca înainte mi se pare exagerată. Mai ții minte știrea când au trecut primii români granița doar cu buletinul? Eu o mai știu, era la vama de la Nădlac și nici nu erau foarte mulți români în vamă, în niciun caz nu au fost hoarde de români așa cum se temeau țările din Vest că va fi și că îi vor cotropi românii. Eu mai țin minte și când eram mică de tot cum plecau mama și bunicul la București cu trenul care făcea vreo 10 ore și stăteau cel puțin o zi întreagă în căldură la coadă în fața ambasadei italiene ca să îi rezolve pentru viză tatălui meu. Doamne ferește să nu fi fost actele în regulă! Ăsta e comportament de copil răsfățat cu vreau să circul liber că nu mai pot altfel. Eu una, nu sunt de acord cu restricțiile față de cei care nu se vaccinează, cunosc oameni foarte buni, care nu vor să se vaccineze din motive religioase și pot să respect asta sau alte motive cât de cât raționale (în afară de Bill Gates, cipuri 5G, oculta mondială etc.), dar cu râzgâiații care vor să fie ca ei fără să renunțe la nimic nu pot să fiu.

Ni se pare că pandemia devine din ce în ce mai greu de purtat? Ce ar zice de noi Elisabeta Rizea care a fost spânzurată de păr de comuniști, sau oamenii din masacrul povestit mai sus, sau deținuții politici care au stat ani de zile în cele mai inumane condiții în închisori, unii fiind condamnați și la muncă silnică? Mereu mi-a plăcut să citesc memorii, jurnale și corespondențe, și când vine vorba de vremuri grele eu mă gândesc la „20 de ani de Siberia” sau „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara” sau viața Sf. Luca al Crimeei sau „Biruința unei iubiri” sau „Jurnalul Annei Frank” care îți sfâșie inima când ajungi la ultima pagină și acolo scrie că i-au găsit naziștii și i-au dus la Auschwitz. Astea au fost vremuri grele. Te-ai gândit vreodată ce ai lua cu tine dacă ar veni cineva noaptea să te scoată din casă și să te ducă nu se știe unde și pentru cât timp? După ce am citit „20 de ani de Siberia” eu mai făceam exercițiul acesta, cu ce aș lua cu mine cât să intre într-o căruță.

Dacă m-am săturat de ceva cu pandemia asta, e de toți smiorcăiții care se plâng pe la toate colțurile digitale că li s-a luat libertatea și îi mai și fac pe restul oi, maimuțe, spălaţi pe creier, oameni de tinichea etc. Dar când au avut-o mai exact, când depindeau de job și de salariu lună de lună? Când dădeau mită pe la doctori și asistente ca să îi trateze omenește și să își facă treaba de fapt? Când duceau o ciocolată sau un pachet de cafea la doamna de la primărie ca să le rezolve ceva, care oricum era în atribuțiile ei să o facă? Când le era prea frică să meargă pe stradă sau să iasă din casă când auzeau o ceartă între țigani pentru că știau că nici poliția nu se bagă? Am foarte multe când-uri din-astea. Nu suntem liberi decât când suntem copii, în rest suntem parte din societate și trebuie să ne facem datoria față de ea. Cine vrea să fie liber să meargă în pădure și să trăiască acolo liber și autonom, altfel ești constrâns în fiecare zi să iei decizii care îi afectează și pe cei din jurul tău.

Dacă așa arată apocalipsa după cum spun unii, sincer nu e deloc cum mă așteptam, dar odată ce rotițele s-au pus în mișcare nu mai am ce face decât să aștept finalul.

O seară bună!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: