Când ești prea mic ca să faci binele

Am un gând care tot crește în mine de ceva vreme. Se întâmplă uneori când cineva are nevoie de ajutor sau sprijin într-o anumită situație să nu poți să ajungi la el pentru că ți-o iau înainte cei mai înstăriți decât tine. Și asta se întâmplă aproape de fiecare dată. Treaba asta cu ajutorarea aproapelui, cred că se găsește la toate religiile, chiar și cei agnostici și atei nu cred că sunt nepăsători la suferința altei persoane de lângă ei. Este unul din lucrurile bune din natura noastră umană, să ne sprijinim unii pe ceilalți, nu cred că am evoluat de la triburi la republici prin nepăsare și mentalitatea fiecare pentru el.

Nu sunt invidioasă pe cei bogați, e bine că dau din preaplinul lor pentru că se pot face mai multe cu sume mai mari de bani, nu e același lucru să primești o donație de 10.000 de euro sau de 100 de euro. Știu, și până la urmă important e că cine a avut nevoie de ajutor a fost ajutat. Dar, uneori și cei mai mici vor să participe la binele comun și nu mai au loc de cei „mari”.

Ca și situație concretă, pe grupul de Whatsapp de la parohia noastră mai apar din când în când mesaje cu scop caritabil, diferite persoane sau familii de aici sau din țară se află într-o situație grea și au nevoie de ajutor. În unele cazuri ni se transmite de la început suma de bani de care ar avea nevoie și suntem îndemnați să contribuim fiecare cum putem. Pentru familia noastră, suma pe care o putem dona este 50-100 de euro în funcție de caz și nici nu donăm de fiecare dată, ci în funcție de cum ne pică, dar aproape de fiecare dată când e vorba de o sumă între 1000 și 2000 de euro, nu trece mai mult de jumate de oră și preotul anunță pe grup că s-a găsit cineva cu inimă mare care a donat toată suma sau ce mai rămăsese din ea. Și uite așa, dacă nu am apucat să donăm până atunci sau nu am fi putut, am ratat de tot șansa de a face o faptă bună. Mereu pâinea faptelor bune se împarte între cei bogați,iar cei cu buzunare mai mici râmăn cu firimiturile sau nici măcar alea că se închide ușa până își caută prin buzunare după bani ca să contribuie și ei.

Anul acesta mi-am donat laptopul pe care l-am primit cadou acum 7 ani de la soțul meu, mergea foarte bine, doar bateria nu îl mai ținea, dar eu nu îl mai foloseam și doar aduna praful. Demult voiam să îl dau cuiva care să îl folosească dar nu făceam nimic pentru asta, ceea ce m-a motivat până la urmă a fost un articol despre o biserică din Londra care ajuta copiii care suferă de sărăcie digitală, accentuată de această pandemie când se face atât de multă școală online. Și atunci mi s-a aprins beculețul, i-ar prinde foarte bine unui copil laptopul meu. Mi-am amintit de o doamnă cu trei copii, dintre care unul bolnăvior, care a fost ajutată de parohia noastră și am cerut contactul ei să vedem dacă ar dori să primească laptopul. A fost bucuroasă să i-l dăm și așa s-a pus în mișcare procesul de pregătire al lapopului, soțul s-a ocupat de partea de Windows, update-uri, i-a cerut acordul șefului său și a luat de la serviciu o componentă care l-a făcut mai rapid, le-am cumpărat și pachetul Office pentru că sigur aveau copiii nevoie la școală de el, am luat de la magazin și două jocuri care le-am găsit mai ieftine dar totuși interesante și așa l-am pregătit ca pentru noi. Ne-am întâlnit la biserică și i l-am dat, deși nu prea am știut ce să zicem unii către alții pentru că era prima dată când ne cunoșteam a ieșit foarte bine, iar investiția noastră a fost de vreo 50 de euro. După câteva săptămâni ne-am revăzut și mi-a mulțumit din nou, de data asta emoționată că le-a prins foarte bine laptopul, mai ales fetei celei mari care avea și niște examene de dat. Nu scriu ca să mă laud, dar de atunci mă tot gândesc că din situația asta la fel de mult sau poate mai mult am ieșit și noi câștigați, am avut ocazia să facem binele cap-coadă. Dacă apărea un mesaj pe grup că femeia aceasta are nevoie de un laptop pentru copii, în 15 minute venea și mesajul că cineva a oferit 1000 de euro pentru un laptop nou performant și noi am fi rămas ca de obicei pe dinafară. A devenit un club foarte exclusivist acesta al oamenilor care își ajută semenii.

Da, știu că sunt multe cauze unde pot să donez și să conteze donația mea, mă implic și în alte cauze, mai ales atunci când e vorba de copii și de educația acestora. În anul cât am fost profesoară, despre care am să scriu la un moment dat, am văzut că părinții nu au nicio problemă să își țină copiii acasă ca să îi pună la muncă în gospodărie, de aceea cel mai mult susțin asociațiile care se ocupă în primul rând de educația copiilor, pentru că să faci părinții responsabili de educația propriilor copii este o utopie.

Dar, tot mă mănâncă viermele acesta, tot creștinul știe că iubirea față de aproapele și milostenia sunt baza vieții creștine, dar dacă îți fură alții startul tu cu ce rămâi? Este destul că ai avut intenția să ajuți dar nu ai mai avut loc? Am fost în multe biserici, fratele prietenei mele celei mai bune este preot și i-am văzut anturajul, peste tot sunt foarte ușor de identifcat „vedetele parohiei”, adică acei oameni înstăriți cu funcții care sar imediat și zic „se rezolvă părinte!”, iar de multe ori mesajul caritativ nici nu mai ajunge la restul.

Scriu asta ca și observator din rândurile celor mici, care se lovesc de un zid de neputință și trebuie să facă acțiuni de gherilă ca să treacă pe lângă cei mari neobservați ca să își întindă și ei mâna semenului lor care are nevoie de ajutor.

Pe curând!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: