Colindând cu gândul, de la modificatul unei cămăși la femeia modernă

Săptămâna aceasta mi-am făcut eu mie o provocare destul de mare, Trei și-a luat o cămașă nouă, a găsit-o la o super-reducere, dar avea mânecile prea lungi și m-am hotărât să încerc eu să i le scurtez. Nu am experiență în croitorie, mama și prietena mea cea mai bună au lucrat câțiva ani la o croitorie și știu din poveștile lor cu ce se mănâncă treaba asta. Bunica din partea mamei îmi amintesc că era croitoreasa satului, toate nanele veneau la ea să le scurteze fustele, dar când ea era în putere eu eram prea mică, iar când am crescut eu, ea renunțase la croitorie, așa că nu am avut când să fur meserie de la ea. Dar îmi place să cred că puțină înclinație spre domeniul acesta am în ADN.

Mama mi-a făcut cadou o mașină de cusut acum mai mulți ani când ea și-a cumpărat alta nouă și asta a menținut în mine un foc mocnit că am un skill în plus pe care îl pot folosi de câte ori am nevoie. Dar cu fast fashion-ul din ziua de azi, când toate hainele se produc în India, Bangladesh, China etc. și tu le cumperi la prețuri destul de accesibile, te gândești la o haină care nu îți mai place să nu îți vine că mai degrabă o arunci/o donezi și îți iei altceva, nu să o modifici acasă, așa că nu prea mi-am folosit mașina de cusut. Cel mai mare proiect al meu până la cămașa aceasta a fost să fac tivul la toate perdelele din casă, lucru ce l-am realizat anul trecut și am avut o satisfacție uriașă că am reușit să trag cusăturile drepte pe un tiv foarte îngust la toate perdelele. Se pare că am avut o părere așa de bună despre mine încât am avut curajul să îmi propun și să scurtez mânecile la cămașa aceasta.

Te invit după ce citești postul acesta să iei o cămașă și să îi examinezi cusăturile. Vei fi uimit/ă câte părți compun o cămașă, cusături pe care nu le observi când o îmbraci, atunci când o descompui, observi câtă meticoluzitate și atenție la detalii stă în fiecare componentă și cât de fragilă și precisă este cusătura care le unește. Mie mi-a luat o zi jumate doar tăiatul și cusutul la loc al manșetelor și al plachetelor de pe mâneci care trebuie și ele descusute și mutate atunci când scurtezi o mânecă, iar bucata pe care a trebuit să o tai a avut 7 cm, cât are și manșeta cămășii. Am făcut-o mai mult ca să îmi demonstrez că pot, lipsa de experiență și în general de încredere în sine au fost cele care mi-au pus cele mai multe bețe în roate. Dar rezultatul este minunat, am reușit să fac din ea tot o cămașă, nu are o mânecă mai lungă și alta mai scurtă și soțul este foarte mulțumit de cum a ieșit. Eu i-am spus că dacă o poartă măcar o dată în public sunt mulțumită. Un ochi experimentat va vedea imediat defectele, cusături strâmbe în principal, chiar și în poza de copertă se vede cusătura strâmbă, am greșit montarea plachetelor, pur și simplu nu am înțeles cum se pun la loc și asta m-a costat scump, am fost pe punctul să renunț la tot din cauza lor. Cea mai mică atingere deregla totul de la locul lui și trebuia să o iau de la capăt cu așezarea materialelor, mi s-a blocat mașina, mi-a sărit ața din ac exact când reușisem să fixez perfect materialul sub talpa mașinii, în aceste două zile frustrarea mea a ajuns la cele mai mari cote, încă mă mir cum de nu am și plâns pe parcurs.

În timpul acesta gândul îmi alerga și el în toate părțile. În vremurile noastre se vorbește tot mai mult și în special cu referire la femei despre depresie, anxietate, depresie postnatală și în general despre singurătate și sănătate mentală. În general văd că societatea îmbrățișează tot mai mult aceste subiecte, oamenii acceptă că au răni sufletești care au nevoie să fie vindecate, iar acolo unde autoanaliza, asumarea și începerea procesului de vindecare prin forțe proprii sunt o povară prea mare ca să o duci singur/ă, este nevoie de un îndrumător, un psiholog care să te ajute pe drumul acesta al iubirii de sine. Dar mai sunt și voci care spun că depresia este un moft, că femeile țărănci nu aveau depresie, făceau zece copii, munceau toată ziua și nu se plângeau, iar noi din ziua de azi, care facem curățenie apăsând pe un buton, avem pamperși, avem mâncare semipreparată, creșe, grădinițe și after-school-uri, toate ca să ne facă viața mai ușoară, ne plângem că suferim de depresie și anxietate.

Eu cred că adevărul este undeva la mijloc, nici nu cred că este ok toată ziua să vorbim despre traumele noastre și să ajungem să luăm antidpresive ca să simțim că trăim, dar nici comparația femeii de astăzi cu cea de acum 200 de ani nu mi se pare un argument bun împotriva depresiei. Despre singurătate împletită cu depresie chiar știu câte ceva. Am locuit singură timp de mai bine de 8 ani, cu părinții plecați la muncă în străinătate, într-un oraș nou în care nu mai călcasem niciodată dar unde m-am hotărât că vreau să merg la facultate. Prima persoană cu care am locuit împreună a fost soțul meu, și a fost foarte greu să mă acomodez cu o altă persoană în casă. Cred că poți să îți imaginezi că am avut multe episoade întunecate în acești ani de singurătate. A mai fost și perioada postnatală, mama nu a putut să stea mai mult cu mine și la două zile după ce am fost externați din spital am rămas singură în casă cu un bebeluș, iar soțul era plecat 11 ore pe zi la lucru. La fel, din punct de vedere mental nu a fost deloc ușor, mai ales că singurele telefoane pe care le primeam erau doar despre copil, eu încă aveam dureri după naștere, dormeam 2-3 ore pe zi, dar toată lumea voia să știe cum este cel mic și conversațiile se terminau cu orice ai nevoie să știi să mă suni să mă întrebi. Și nu am sunat, mi-am crescut copilul după urechea mea.

În trecut sunt sigură că nu exista presiunea aceasta pe femei, să facă totul perfect, de la copii, la gospodărie, la aspectul fizic, la succesul la job, la relația cu soțul. Oamenii erau mai îngăduitori unii cu ceilalți, erau obișnuiți cu mizeria, erau obișnuiți cu imperfecțiunile, nu era totul la dungă în jurul lor și „made in China”. Când aveau de mers undeva, mergeau pe jos km întregi, aveau animale, aveau curte, picioarele lor călcau pe iarbă, dimineața simțeau roua pe piele. Eu nu am mai simțit roua de dimineață de când eram copil și mergeam în vacanță la țară. Când eram mică puteam să stau chiar și o oră întreagă să mă uit la cloșcă și la puii adunați sub ea. Fiecare picioruș, fiecare ochișor și cioculeț de pui care ieșeau de sub penele cloștei le examinam minute în șir, iar mereu erau unul sau doi pui care încercau să se urce pe ea ca să doarmă și mă amuzau așa de tare cum alunecau pe penele mamei lor. Oricât de mult ne dorim să aibe și fiul nostru parte de experiența asta este aproape imposibil. Chiar și cei care trăiesc la casă nu mai țin găini, scot puii la incubator, sau cum e la modă mai ales la mileniali dar nu numai, pun gazon peste tot și nu țin animale în curte, decât un cățel sau o pisică de companie. Noi care trăim la bloc, cum putem să ne comparăm viața cu cea țăranilor de demult și să avem și pretenția să trăim viața ca ei? Eu aș da orice să am puțină curte, toată ziua i-aș da drumul la copil pe afară, mă gândesc ce fain ar fi fost să stau la soare și el să doarmă în cărucior când era bebeluș, sunt sigură că asta m-ar fi ajutat și mental nu doar mi-ar fi mărit aportul de vitamina D. Punem prea multă presiune pe noi, vrem să trăim și autentic, să fim și conectați cu natura, copiii noștri să nu se plictisească pentru că mai demult copiii se jucau cu un băț și o piatră și le era destul. Le era destul pentru că se uitau în jur și vedeau o albină cum ia nectar dintr-o floare, mergeau în grădină și mâncau căpșuni direct din tufă, se jucau aproape goi în balta cu nisip și noroi și nu îi certa nimeni că își murdăresc hainele de firmă și nici nu aveau ore de pian, karate, after-school-uri, erau conectați la natura și la viața din jurul lor. La fel și părinții lor, vorbeau cu natura și ea le răspundea, câți mai știm în ziua de azi din ce parte vine ploaia? Femeile erau ocupate tot timpul pentru că își produceau aproape tot în gospodăria lor. Mi-o amintesc pe cealaltă bunică, împreună cu mama și mătușa cum au făcut o plapumă într-un an, acum mergi la magazin și îți iei de acolo plapuma și pernele, nici nu te gândești să le faci tu acasă. În felul acesta cred că mai demult mamele aveau mai puțin timp pentru anxietate și depresie.

Iar noi cele din generația de astăzi ce ar trebui să facem? Nu suntem mai puțin mame și femei pentru că nu mai mulgem vaca în timp ce ne alăptăm copilul. Ce avem de vindecat în noi să o facem, iar cicatricile noastre să ne ajute să vedem rănile celorlalți care suferă și ei în jurul nostru și să îi așteptăm sau dacă ne dau ei voie să îi ajutăm să se vindece. Depresia, anxietatea și celelalte boli psihice pe care le ascundem atât de bine, nu sunt o glumă, și nu sunt nici subiect de răutate. Nu cred că cineva a ieșit vreodată din aceste situații pentru că i s-a spus că ce simte este un moft, „o fiță”.

Noapte bună!

P.S. Am pus și poza cu Trei pe post de model pentru cămașa modificată de mine. Ți-am zis că a ieșit super!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: