Nu mă mai invidia! Nu vezi cât sunt de pozitivă?

Hello! Sunt eu, Doi, din nou cu bârfele mele. Ce să fac? Am scris în articolul trecut că acesta e spațiul meu de detoxifiere, și țin în mine de ceva timp subiectul ăsta. Tot din seria citatelor și statusurilor pe care le văd zilnic pe Facebook, am câțiva „prieteni” care postează la două extreme: una despre cât de minunată este viața lor și cât sunt ei de „grateful” pentru ea, iar la cealaltă extremă tot ei postează despre cât de mult îi judecă oamenii pe nedrept.

Zilnic văd multe postări cu citate sau povestioare cu morală despre cum lumea te judecă, că tu faci bine dar primești înapoi rău, că cine te judecă pe tine de fapt nu e împăcat cu sine și altele de acest gen. Atât de mult încât îmi dau impresia ca au o grămadă de „dujmani”, ca maneliștii, căci numai ăia cântă așa de mult despre dușmanii lor. Dar „intelectualii” mei de pe Facebook, își ambalează frumos „dujmanii” cu poze cu flori și cu efecte vintage, și se dau cei mai mari oropsiți, că ei au un suflet așa de mare și bun dar toți sunt invidioși, răi și profită de ei.

Eu sincer cred că genul ăsta de oameni trăiesc foarte mult în capul lor. Acolo își imaginează tot felul de intrigi mai ceva ca în serialele coreene (pe care eu le ador!), când viața lor este de fapt destul de banală. Au copii, au serviciu, au un soț/soție, facturi de plătit, părinți de sunat și câțiva cunoscuți cu care mai schimbă o vorbă din când în când, chiar nu cred că viața lor e așa de dramatică după cum vor ei să o facă să pară pe Facebook. Uneori sunt așa de agresive mesajele astea despre cum că ei sunt pietrele care rezistă valurilor de răutăți, încât încep să îmi fac procese de conștiință dacă și eu i-am jignit sau rănit vreodată cu ceva, chiar dacă sunt oameni pe care nu i-am mai văzut de ani de zile și cu care nu schimb mesaje decât de sărbători.

Nu înțeleg cum pot să spună că sunt cei mai fericiți și împliniți, și în același timp să se plângă că lumea nu e corectă cu ei. Sunt sigură că există în psihologie un termen pentru acest tip de oameni, dar eu nu sunt de specialitate ca să mă dau cu părerea.

Am vrut să scriu despre ei pentru că mă obosesc și mă frustrează. Pe Facebook, Instagram etc. fără să vrei te compari cu ceilalți, din ce citesc așa funcționăm noi oamenii, facem ce fac ceilalți ca să ne simțim acceptați, și când văd câți oameni le spun că sunt niște ființe minunate și cât sunt ei de grozavi, mă frustrez că vreau să fiu și eu o ființă minunată în ochii celorlalți. Cine nu vrea? Dar eu nu pot să pozez în viața perfectă, am încercat asta ca să văd reacția celorlalți, și chiar dacă a funcționat și am primit like-uri, inimioare etc. tot m-am întors la stilul meu cinic, ironic, fără sclipici și fluturași, cu toate că eu sunt sincer mulțumită de viața mea. Sunt într-un moment al vieții în care am visat să fiu, dar credeam că nu e pentru mine. Și în plus mi se pare și obositor să fii preocupat mereu să joci un rol, poți să fii bun și discret și să te cerți dintr-o prostie cu vreo rudă cu care nu mai vorbești câțiva ani, oamenii sunt ființe complexe, au toane, nu sunt mereu într-o stare de perfecțiune ca în pozele de pe Facebook…

În fine, ca să închei o să o fac cu un citat adevărat, dintr-o carte pe care chiar o citesc zilele acestea, și cu care m-am și lăudat că o citesc pe Facebook 😀

„What is it they say about the difference between humans and apes?

(…)Apes learn by experience.”

Happiness de Aminatta Forna

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: